Alexandru Drăghici a fost un politician comunist român care a condus Ministerul de Interne și Securitatea Statului de la începutul anilor 1950 până în 1965. În calitate de șef al Securității, a supravegheat represiunea politică pe scară largă, care a vizat rivalii de partid, grupurile de rezistență anticomuniste și cetățenii obișnuiți.
Alexandru Drăghici s-a născut în 1913 într-o familie de țărani din județul Buzău. Format ca mecanic feroviar, s-a alăturat Partidului Comunist interzis la începutul anilor 1930 și a devenit activ în grevele muncitorești. Arestat în 1935, Drăghici a petrecut aproape un deceniu în închisori, unde s-a aliniat facțiunii lui Gheorghiu-Dej și a devenit un rival al lui Nicolae Ceaușescu.
Eliberat după lovitura de stat din 1944, Alexandru Drăghici s-a ridicat rapid în partid, lucrând în conducerea tinerilor și contribuind la înăsprirea controlului comunist asupra grupurilor studențești și civice.
După 1945 a devenit membru al Comitetului Central, a servit pentru scurt timp ca procuror în procese de crime de război și a fost ales în repetate rânduri în legislativul României. La sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950, a contribuit la aplicarea politicilor regimului la București, a supravegheat comemorările comuniste și a avansat rapid prin Ministerul de Interne, devenind general-maior și înalt oficial al partidului.
Creșterea influenței lui Drăghici în statul comunist timpuriu
Drăghici a ocupat pentru scurt timp funcția de ministru de Interne în 1952, punând capăt abuzurilor de „reeducare” de la penitenciarul Pitești, dar intensificând represiunea politică, inclusiv cu anchete bazate pe tortură, acțiuni dure împotriva partizanilor anticomuniști și presiuni asupra social-democraților nealiniați. A fost rapid promovat în cadrul aparatului de partid și de securitate, devenind astfel o figură importantă în Securitate.
În calitate de ministru al Securității Statului (1952–1957), Drăghici a contribuit la orchestrarea unor procese-spectacol și epurări majore, inclusiv execuția lui Lucrețiu Pătrășcanu, represiunea liderilor catolici (Represiunea a dus la tortura și moartea misionarului Vladimir Ghika), persecutarea sioniștilor și destructurarea facțiunii Anei Pauker. Strâns aliniat cu Gheorghiu-Dej, Drăghici a folosit Securitatea pentru a impune controlul partidului și a elimina rivalii, consolidându-și în același timp propria putere.
La mijlocul anilor 1950, Alexandru Drăghici – șeful poliției secrete a României și ulterior ministru de Interne – a jucat un rol central în menținerea regimului stalinist intransigent al lui Gheorghiu-Dej. Când a început destalinizarea în URSS, Drăghici a extins supravegherea asupra intelectualilor și a contribuit la suprimarea disidenței din cadrul partidului, ciocnindu-se cu personalități precum Miron Constantinescu, rămânând în același timp protejat de Gheorghiu-Dej.
Care a fost apogeul puterii lui Drăghici și extinderea represiunii
În timpul Revoluției Maghiare din 1956, Drăghici și Ceaușescu au supravegheat răspunsul represiv al României, au înăsprit controlul asupra instituțiilor maghiare și au promovat măsuri dure împotriva presupușilor „șoviniști maghiari”. Revenit la putere ca ministru de Interne (1957–1965), Drăghici s-a concentrat pe epurări, fabricarea cazurilor de spionaj, zdrobirea gherilelor anticomuniste și organizarea de operațiuni împotriva disidenților precum Banda Ioanid și Oliviu Beldeanu.
O țintă majoră a campaniilor lui Drăghici a fost renașterea ortodoxiei românești. El a prezentat comunitățile monahale drept refugii pentru fasciști, ceea ce a dus la expulzări în masă de călugări și călugărițe, arestări de scriitori religioși și mistici și un control mai strict al statului asupra Bisericii. Drăghici a aprobat personal interogatorii dure, experimente de „reeducare” la Aiud și măsuri menite să-l slăbească pe Patriarhul Justinian și să limiteze viața religioasă.
La începutul anilor 1960, pe măsură ce rezistența armată s-a prăbușit și prizonierii politici au fost eliberați, Ministerul de Interne al lui Drăghici s-a orientat către o poliție mai puțin violentă. El a urcat în guvern – ocupând funcția de viceprim-ministru și înalt oficial al partidului – dar a folosit și Securitatea pentru propagandă antisovietică, dezinformare în străinătate și afaceri profitabile de vânzare a permiselor de ieșire, în special pentru emigranții evrei.
Cum s-a produs liminarea politică a lui Drăghici sub conducerea lui Ceaușescu
După moartea lui Gheorghiu-Dej (1965), Ceaușescu a manevrat pentru a-l marginaliza pe Drăghici, de care mulți se temeau că ar putea căuta puterea. Ceaușescu l-a promovat superficial, construind în același timp un caz împotriva sa, legându-l de epurări anterioare, cum ar fi execuția lui Lucrețiu Pătrășcanu.
În aprilie 1968, într-o perioadă de „liberalizare”, Ceaușescu l-a denunțat public pe Drăghici, l-a reabilitat pe Pătrășcanu și l-a exclus pe Drăghici din partid. Drept urmare, Drăghici a pierdut toate funcțiile, dar nu a fost închis. Și-a petrecut ultimii ani în liniște, pensionându-se în 1972 cu o pensie generoasă.
După revoluția din 1989, România a încercat să-l urmărească penal, dar Ungaria – unde fugise – a refuzat extrădarea sa. În 1993 a fost judecat în lipsă și condamnat pentru că a ordonat uciderea lui Ibrahim Sefit în 1954. Drăghici a murit la Budapesta în același an, fără să-și exprime niciodată remușcările; cenușa sa a fost ulterior introdusă ilegal în România și îngropată.
Surse:
- Vladimir Tismăneanu – Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc.
- Marius Oprea – Bastionul cruzimii. O istorie a Securității (1948–1964).
Foto: Nicolae Ceaușescu și Alexandru Drăghici la festivitatea prilejuită de cea de a 60-a aniversare a zilei de naștere a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Colecția online a fotografiilor despre comunismul românesc.
Citește și:
Ana Pauker a fost prima femeie în funcția de ministru de externe
